Carte de vizită

1979: Medic primar neurochirurg
1988: Şeful secţie I Neurochirurgie, Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni"
1997: Profesor de neurochirurgie
Din 1999: Preşedintele Societăţii Române de Neurochirurgie
Din 2004: Vicepreşedinte al Societăţii Mondiale a Neurochirurgilor
2008: Preşedinte al Comisiei Naţionale de Neurochirurgie
2009: Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România
2009: Official Visiting Professor în cadrul World Federation of Neurosurgeons
2010: Vicepreşedinte al Euroacademiei Multidisciplinare Neurotraumatologice

„Adevărul": Aţi avut o ascensiune profesională lină, adică aţi trecut prin toţi paşii fireşti ca la carte, dar aţi avut vreodată un moment în care aţi făcut un pas înapoi, să vă gândiţi la altă specialitate medicală, la alt drum?

Vladimir Ciurea: În vremurile acelea, în sistemul medical, lucrurile erau foarte bine stabilite: dădeai concurs la Facultatea de Medicină, concursul era extrem de dificil, eu am intrat primul la Facultatea de Medicină din Cluj. După care am venit în Bucureşti şi, pentru că se considera că nu am o origine foarte sănătoasă - eram copil de intelectuali -, am dat examen la ceea ce se chema internat clinic. Şi am rămas medic acolo. Am dat examen după examen, se ştia exact ce urmează. Nu existau meandre schimbătoare de la an la an. Dacă o persoană îşi vedea de muncă, şi-şi făcea un palmares de lucrări, era clar că putea accede la o nouă treaptă.

Citiţi şi:

Se luptă de 24 de ani cu cancerul

Cum evoluează chirurgia robotică

Dar aţi ştiut că vreţi neurochirurgie de la bun început?

Da, fără niciun fel de ezitare. Mi s-a părut un domeniu fascinant.

Ce subiect a avut lucrarea dumneavoastră de licenţă?

A fost pe endocrinologie.

Şi cotitura spre neurochirurgie când s-a petrecut?

Când au apărut posturi, la un concurs pe ţară. Am luat un loc care mi-a permis să ajung la această clinică, şef era atunci profesorul Constantin Arseni. Situaţia nu era deloc pe roze, pentru că Domnia Sa era foarte exigent. Venea în clinică la ora 5.00 dimineaţa, era o persoană dificilă, dar, dacă făceai întocmai ce-ţi cerea, te aprecia. Nu te lăuda niciodată, doar te critica şi te certa.

Asta era constructiv?

Da, pentru că te îndemna să mergi şi mai înainte, să-ţi depăşeşti performanţa. Cei care nu rezistau se autoeliminau. Arseni a fost o personalitate internaţională, cu o putere de lucru şi de asimilare în neurochirurgie incredibile. A format o adevărată şcoală, împânzind ţara de şefi de clinică pe neurochirurgie. Acum ne aflăm în cabinetul dânsului, l-am mai modificat eu puţin. Ne-a imprimat spirirtul acesta, să nu te plângi niciodată, să munceşti şi să te apropii cât mai mult de perfecţiune.

Aţi copilărit la Braşov, în sânul unei familii de medici: bunicii, unchii. Cum v-a influenţat ce se vorbea în casă?

Bunicul meu a făcut medicină legală, bunica - ginecologie, unchiul - radiologie, mătuşa - endocrinologie, cu toţii medici primari în specializările lor. Nu aveau dotările de astăzi şi pentru ei fiecare caz era o mare problemă: „ce boală are?" era întrebarea capitală. Şi, în vremea aceea, totul era acel fler pe care doctorul trebuie să-l aibă ca să pună diagnosticul şi să găsească o soluţie terapeutică. Bunica mea vorbea despre forceps şi cuvântul ăsta mi-a rămas în cap de la 6 ani, nu realizam ce poate să însemne.

Ce era meseria asta pentru dumneavoastră atunci, privită prin ochii de copil?

O curiozitate. Era ca fascinaţia pe care ţi-o dă un om care are o suferinţă - un traumatism, o tăietură, o boală gravă. Am mers odată cu bunica mea să vadă un pacient şi acela s-a uitat la mine şi mi-a spus „am rac la stomac". Şi am întrebat cum adică. Şi a zis: „cancer".

Cât de mult din aplecarea dumneavoastră spre neurochirurgie a fost şi ca să vă oferiţi nişte răspunsuri la misterul care este şi acum celula nervoasă. Oamenii au ajuns să cunoască doar 30-35% din ea.

Nu ştim cine a produs o asemenea creativitate şi perfecţiune a celulelor nervoase. Creierul uman funcţionează ca un calculator, dar îl depăşeşte cu mult pe acesta. Spre exemplu, profesorul Arseni avea tot felul de viziuni înainte de operaţie, halucinaţii. Şi noi, asistenţii, îl îndemnam să picteze ceea ce vede. Şi lua coala de hârtie şi picta. Intra în operaţie şi când ieşea nu mai recunoştea nimic din ce desenase. „Nu sunt făcute de mine", spunea. Nu-şi amintea nimic.

Chirurgul are la activ peste 20.000 de intervenţii chirurgicale

Ce reprezentau desenele?

Erau peisaje din natură, mereu aceleaşi, se repetau înainte de fiecare operaţie. George Gerswin, de exemplu, a început brusc să cânte la pian la vârsta de 12 ani. De ce, cum? A avut o evoluţie formidabilă, fiind considerat cel mai mare compozitor al Americii şi în momentul de faţă, după care a avut un comportament bizar şi ­s-a autoprăbuşit. S-a dovedit că avea o tumoră cerebrală care evoluase în timp. Şi atâtea exemple, Modigliani, Van Gogh, El Greco, Dostoievski, despre care se spune că ar fi avut o suferinţă pe sistem nervos. Geniile,  în general, au o doză în care sistemul nervos nu merge în parametrii normali şi atunci produc ceva peste limitele normale.

După cele peste 20.000 de operaţii pe creier realizate, v-aţi aflat vreodată aproape de vreun răspuns?

În timpul operaţiei eşti foarte concentrat pe ce faci, ai o hemoragie, o tumoare canceroasă pe care trebuie s-o înlături, trebuie să ai grijă să nu faci mai rău şi să lezezi omul pe viaţă. Iar când operezi copii mici, e şi mai mare concentrarea. Ne confruntăm de anul trecut cu o avalanşă de tumori canceroase la copiii mici, între 0 şi 3 ani.

Este şi o zonă anume unde se înregistrează aceste cazuri?

Da, e vorba de Iaşi, Galaţi, zona Moldovei. E poate vorba de Cernobîl, pentru că altfel nu se explică, decât genetic. Un cancer este o explozie în creier: vrei să scoţi o bucată, celulele canceroase se refac cu o viteză incredibilă.

Talentul în neurochirurgie înseamnă multă muncă

Ciurea este continuatorul mentorului său, Constantin Arseni

Sunteţi vicepreşedintele Societăţii Mondiale de Neurochirurgie, şi la curent cu toate revoluţionările din domeniu. Sau poate cuvântul e  mare, având în vedere totuşi lentoarea în găsirea unui leac la un cancer cranian, de pildă.

Cercetările sunt foarte grele şi foarte greu de susţinut financiar. Penicilina a fost descoperită în 1929 şi a intrat în uz abia în 1940. Aşa este şi cu testele care se fac acum, sunt încercări cu tot felul de substanţe - cum este, spre exemplu, veninul scorpionului albastru - cu implementare tumoricidă. Dacă vorbim despre progrese în chirurgia cerebrală, acestea sunt evidente: s-a perfecţionat diagnosticul, a apărut RMN-ul cu tractografie, asta înseamnă că poţi vedea în creier tractele pe unde merg firele nervoase, s-au descoperit centrii din jurul unei leziuni, ca să nu-i atingi în timpul operaţiei, senzori care au produs o evoluţie cu totul deosebită a patologiei neurochirurgicale.

Credeţi că sunteţi un medic talentat? Ce înseamnă talentul în neurochirurgie?

Muncitor. Trebuie să ai un regim de viaţă corespunzător, să nu faci excese, ­să-ţi acorzi ore de odihnă. Talentul în neurochirurgie înseamnă multă muncă. Am văzut chirurgi talentaţi, care transformau operaţia pe corpul omenesc într-o artă chirurgicală. Asta înseamnă să nu faci gesturi bruşte, toate să decurgă firesc şi să nu lezezi nimic din structurile vitale care îţi ies în cale.

La acest moment, în România suntem sub media europeană admisă la capitolul specialişti în neurochirurgie. De ce ne aflăm în această situaţie?

La multe specializări suntem sub nivel. Nu există motivaţie şi pierderile de medici sunt din ce în ce mai mari. Ar fi foarte bine ca în fiecare centru de judeţ să existe o echipă de neurochirurgie, dar nu se poate aşa ceva, pentru că un centru de neurochirurgie presupune o dotare cu aparatură, care este foarte scumpă.

În domeniul acesta nu se poate spune că există un tip de comportament preventiv. Ce poţi să faci până la urmă să eviţi cancerul cranian?

Toate se adună până la urmă. Alimentaţia, expunerea prelungită la soare, loviturile la cap, expunerea la unde electromagnetice,  cum e  telefonia mobilă - o oră pe zi petrecută la telefon este sigur foarte dăunătoare. Şi toţi aceşti factori pot să aducă o modificare şi nu ştim cum şi unde. Odată plecată o scânteie, nu ştii cum aprinde focul în partea cealaltă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: